Dilema timpului

Pentru ca e sfârşit de iarnă cumva? Sau că Februarie are doar 28 de zile? Sau vârsta? Sau vremea de afară ne face să simţim aşa? Sau mediul în care existăm? Că timpul e mai scurt şi că nu ne ajunge să ne bucurăm de orice moment, că trec peste noi, clipele cu carul şi ne pare rău că nu le-am simţit la vremea lor, că nu le-am capturat, cu pixul, cu fotografia, cu gândul măcar.

În ultimele zile m-am plâns şi mi s-au plâns câţiva oameni dragi de lipsa timpului, Lola şi-a deschis mai nou, Secţia de împachetat secunde, poate la ea găsesc o explicaţie. Mi-am amânat toate lucrurile dragi pentru un viitor nedefinit, din lipsa timpului din prezent. Mi-am notat cu grijă toate ideile, şi le-am îndosariat, cu speranţa că în curând, dar foarte curând să le scot şi să le transform în realitate. Dar în loc să vină acel moment viitor, simt că se îndepărtează din ce în ce mai mult. E vreo lege a fizicii, a vieţii, mai puţin cunoscută?

Dintotdeauna mi-a displăcut să cad în capcana timpului, şi încerc de fiecare dată să trăiesc momentul prezent. Nu-mi plac planurile, planificările şi programările de tot soiul. Consider că şterg din farmec. Dar de mulţi ani le aplic zi de zi. Îmi plac spontanietatea, surpriza şi jocul. Dar de multe ori îmi dau seama că acestea nu sunt doar în sensul bun şi frumos. Şi nici nu cred în sfaturile specialiştilor. Cred în timp, că el ne rezolvă dilemele în stilul fiecăruia, pentru că timpul meu, de cele mai multe ori este altul decât al tău…

Alifantis cântă frumos…

Totuşi cred că era prima variantă, cea cu sfârşitul de iarnă, aşa că să bem un ceai în cinstea timpului. Un ceai de timp.

Advertisement